Vara , soare si maci

Cand o sa fiu mare o sa imi cumpar propriul meu camp de maci....








Si da , pozele imi apartin...

P de la poveste...

- De ce imi privesti mana cu atata interes? ii zise fata careia tacerea dintre ei incepuse sa i se para stanjenitoare...
- Pentru ca ii caut imperfectiuni, ii raspunse el...
- Imperfectiuni?! exclama ea uimita. De ce imperfectiuni?
- Pentru ca e ireal de frumoasa...
- ohhh , zambi ea sincer...
Dupa 20 de minute ei parasira banca din parc si se indreptara spre barul unde ii asteptau restul...EL cauta din priviri pe sub masa mana aceea de fildes cu degete lungi , fine si perfect simetrice....Tot ce putu vedea fura niste oase mult prea lungi si subtiri acoperite cu piele stravezie transparenta...Privi inca o data mana , o privi pe ea , vazu in ea toate acele sentimente ce se contrariau. Ea vorbea zgomotos , radea , acapara toata atentia , sorbea din sticla de Beck's.... Mainile alea atat de feciorelnic perfecte erau acum pangarite de totii ochii care le priveau in aceeasi masura in care femeia lui isi pierdea orice umbra de farmec mistic atunci cand ii impartea prezenta cu altii...
Intelese ca nu puteau fi cu adevarat fericiti decat intr-o lume numai a lor ....

MOARTEA UNUI SUFLET

El s-a apropiat, si-a bagat mana in parul ei de la ceafa, a izbit-o de usa, apoi a sarutat-o pe coltul gurii.
A luat-o de mana si a dus-o pana in mijlocul camerei, unde a inceput s-o dezbrace.
Prima data i-a dat jos timiditatea, emotiile si iluziile.
A urmat naivitatea, pe care i-a sfasiat-o cu dintii.
Orgoliul i l-a calcat in picioare, il plictisea ingrozitor.
Cu o mana ii mangaia pervers demnitatea, iar cu cealalta ii rupea naturaletea.
Nu-i venea sa creada cat de gros putea fi ea imbracata.
A inceput sa se agite: i-a aruncat pe jos zambetele, siguranta, caldura, inocenta si puterea.
Si s-a oprit. A privit-o banuitor. Stia ca ascunde ceva.
In timp ce-i dadea jos haina personalitatii, a uitat sa-i umble in buzunare.
Intr-unul a gasit ironia, umorul, visele si amintirile, iar in celalalt i-a descoperit frica, frustrarile, nervii, lacrimile si ura.
A lasat-o goala in mijlocul camerei si a vrut sa plece. Ea l-a prins de mana:
- Ai uitat ceva.
- Stiu. Nu-l vreau, n-am ce face cu el.
- Te rog...e prafuit, vechi, obosit si murdar, insa trebuie sa-l iei.
El i-a impins mana la o parte, zambind ironic, iar ea l-a plesnit cu sufletul peste fata.
- Daca tu nu-l vrei, atunci nu-l vreau nici eu.
El a cazut la picioarele ei, uitandu-se mirat la bietul suflet ce se zvarcolea pe jos.
Ea s-a asezat langa el.
Acum amandoi erau calmi si se uitau placid la moartea unui suflet.
- Cum ai putut sa faci asa ceva?
Ea a raspuns soptit:
- Macar eu am stiut ce inseamna sa ai unul...

[ ACEASTA POSTARE NU IMI APARTINE. AM LUAT-O DIN REPERTORIUL LUI CAMY ]

vis pierdut...

weekend prelungit...

weekend prelungit....:X:X:X

Mersi Andreiule :*

Diary of him and her ...part 3

-Neata somnorila, trezeste-te!
- Mai lasa-ma dorm! dar vai prin ce minune te-ai trezit tu inaintea mea?
- E luna de miere , nu vreau sa pierd nici macar un minut in plus dormind cand pot sta cu tine...
- Foarte romantic dar sa stii ca eu pot. asa ca taci din gura. o sa fac cearcane daca nu ma lasi sa dorm...
- esti frumoasa si cu si fara cearcane...
- Cand ai devenit asa de siropos?
- cand te-am cunoscut pe tine...
- Yacs... o sa imi creasca glicemia de la atatea dulcegarii...LASA-MA SA DORM!
- Glicemie zici , las' ca vezi tu...( si incepe se o gadile si sa o traga de picioare incercand sa o trezeasca ).
- NUUU , lasa-ma in pace daca nu jur ca divortez , spuse Anna incercand sa nu rada in hohote...
- Deci acum te-ai trezit! mergi de te imbraca si hai sa mancam croissante si sa bem cafea intr-un loc tipic frantuzesc.
- Cafea si croissant? cum ramane cu omleta?
- stii vorba aceea draga mea : "cand esti in Franta fa ca francezii!"
- am o vaga senzatia ca expresia era cu America dar cred ca am inteles ideea. okei atunci croissant sa fie. asteapta-ma aici!
- atat cat va fi nevoie!
- yacs . clar trebuie sa incetezi cu dragalasenii astea duse la extrem!
- nu atata timp cat te scot pe tine din sarite!
- ha ha ha! zise Anna in timp ce pleca chicotind spre baie.

Dupa aproximativ 45 de minute erau deja in drum spre "Café de Flor". Oricine ii vedea nu ar fi putut niciodata ghicii ca ei de fapt nu erau francezi. aveau ceva din gratia lenesa a locuitorilor Orasului Luminiilor. Erau draguti din toate punctele de vedere.

- Nous voulons commander deux cafés et deux croissants, spuse Anna intr-o franceza pitigaiata si extrem de corecta..
Dupa alte 45 de minute acestia iesira din cafenea si mersera pe strazile din Paris. Au facut fotografii peste fotografii , au vizitat muzee , au urcat pe turnul Eiffel si au ras pana cand ii durea burta...nici unul dintre ei nu s-ar fi gandit ca ceva ar putea sa le tulbure fericirea...Insa destinul avea cu totul altceva pregatit pentru ei...si asta destul de curand....

Citat

"Acei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte, unul asupra celuilalt...."
Camil Petrescu "Ultima noapte de dragoste , intaia noapte de razboi"

Repetabila povara...

Cine are părinti, pe pământ nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminti,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinti.

Ce părinti? Niste oameni ce nu mai au loc
De atâtia copii si de-atât nenoroc
Niste cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părintii acestia ce oftează mereu.

Ce părinti? Niste oameni, acolo si ei,
Care stiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu conteaza deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, si ce chin, cât nesomn!

Chiar acuma, când scriu, ca si când as urla,
Eu îi stiu si îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, si de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părintii bătrâni
Dacă lemne si-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit tristi în casele lor...
Între ei si copii e-o prăsilă de câini,
Si e umbra de plumb a preazilnicei pâini.

Cine are părinti, pe pământ nu în gând,
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinti, ci părinte de fii.

Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinti? Mai au dânsii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,

Umiliti de nevoi si cu capul plecat,
Într-un biet orăsel, într-o zare de sat,
Mai asteaptă si-acum, semne de la strămosi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocosi,
Si ca niste stafii, ies arare la porti
Despre noi povestind, ca de mosii lor morti.

Cine are părinti, încă nu e pierdut,
Cine are părinti are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem si noi însine ai nostri copii.
Enervanti pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Si în genere sunt si nitel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac pasii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui si explici,
Cocosati, cocârjati, într-un ritm infernal,
Te întreabă de stii pe vre-un sef de spital.
Nu-i asa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simti si ei stiu că-i asa
Si se uită la tine ca si când te-ar ruga...

Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe constiintă povara acestui apus
Si pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au si ne cer.
Iar când vom începe si noi a simti
Că povară suntem, pentru-ai nostri copii,
Si abia într-un trist si departe târziu,
Când vom sti disperati vesti, ce azi nu se stiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Si nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Si de ce încă nu e potop pe cuprins,
Desi plouă mereu, desi pururi a nins,
Desi lumea în care părinti am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduită de plâns.