Scaunele...

Dupa cum v-am promis m-am intors cu inca o postare despre piesele de teatru pe care le-am vazut in ultima perioada. Vorbesc acum despre piesa "Scaunele" a lui Eugene Ionesco. Piesa este jucata magistral doar de doua personaje: Tamara Popescu si Ilie Gheorghe,iar regia ii apartine lui Kincses Elemér.
O dramă interesantă, un joc scenic excepţional au fost ingredientele unei reprezentanţii care te fac ca după ieşirea din sala de spectacol să fii altfel. „Mareşalul de imobil“ şi draga sa soţie, Ilie Gheorghe şi Tamara Popescu, sunt doi bătrâni, la vârsta de 95, respectiv 94 de ani, a căror existenţă a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depănării aceloraşi amintiri, reale sau inventate, al mărturisirii aceloraşi regrete, al aceloraşi enervări: „Dacă aveai mai multă ambiţie, ai fi ajuns mareşal-şef, doctor-şef, redactor-şef“. Ei pregătesc seara marelui eveniment, în care bătrânul va transmite omenirii „mesajul său“, la care lucrează de-o viaţă. Pentru aceasta, au organizat o conferinţă cu o mulţime de invitaţi: „toţi proprietarii“, „toţi savanţii“, „ziarişti“. Toţi sunt invizibili, iar scena se umple de scaunele cărate cu înfrigurare de bătrână. Printre oaspeţi se numără şi Doamna, Colonelul, Frumoasa şi soţul său, Fotogravorul. Începe un dialog al gazdelor cu musafirii, ale căror replici nu se aud. Sunt discuţii născute din crâmpeie de viaţă: pierderea copilului sau amintirea unei iubiri aparţinând tinereţii. Conversaţia se termină odată cu sosirea Oratorului, care este angajat să transmită mesajul. Odată cu sosirea acestuia, într-o stare exaltată, secondat în permanenţă de replicile ca un ecou ale Bătrânei, „mareşalul de imobil“ face prezentările şi dă cuvântul Oratorului, luându-şi rămas-bun de la soţie. Finalul este tragic: bătrânii se aruncă în apă, sinucigându-se. Interpretările fabuloase, jocul actorilor, amprenta regizorală fac din „Scaunele“ lui Eugen Ionesco o piesă care merită văzută.

Portia de cultura...

Ce am mai facut eu in ultima perioada.....?
Hmmm poi am fost la teatru "Omul din la Mancha " mah sincer faina piesa, da faina faina de tot.
Frumuseţea decorurilor, şi a unor melodii din anii ’60 însoţesc cugetarea asupra vorbelor pline de tâlc ale lui Don Quijote. Plin de semnificaţie şi, totodată, mişcător este dialogul dintre Aldonza, interpretată senzaţional de debutanta Monica Ardeleanu, şi Don Quijote, Tudor Gheorghe. Calităţile actoriceşti şi vocea inconfundabilă a maestrului care a încântat o lume întreagă fac sufletul să vibreze. Încercarea lui Don Quijote de a o convinge pe Aldonza că este altceva decât o femeie care trebuie să plătească tributul de a se fi „născut într-un şanţ, părăsită de mama-n glod, / flămândă şi udă, glas amuţit; / dar nu-i port pică, ştiu că a plecat / cu nădejdea că-n rai am să ţip! / am, desigur, şi-un tată, mi s-a spus că un tată / e pentru copiii săi foc veşnic viu /eu însetată - am avut o armată, /duşmani sau ai noştri, nu ştiu. /Ursitoarele-mi dragi preagrăbite în cor / mi-au ursit / să fiu veşnic aleasă de hoţi şi de fraţi de cuţit“ este mişcătoare. Răspunsul încearcă să convingă: „Dar totuşi, eşti domniţa mea“. Durerea neputinţei îneacă sufletul „domniţei“: „Tot mă mai chinuie! domniţă! cum să fiu domniţă? / o domniţă-i modestă, blândă, sfioasă, / virtuţi preţuite scump ce bănui că n-am, / dar cum să-ţi păstrezi ţinuta aleasă / tăvălită când eşti pentr-un ban. / Dar te uită, priveşte-mă, Doamne, priveşte-mă, / vezi târfa proastă sleită-n sudori! / născută-n noroi, să piară în zloată, / otreapă, uitată în zori! / şi de crezi că-nlăuntru-mi curată-s ca roua pe flori, / pune jos o coroană şi-nlăuntru-mi te las să-mi măsori“. Şi totuşi, „acum şi întotdeauna vei fi domniţa mea Dulcineea“. Adonza vrea să creadă, visul e prea frumos, aşa că în final intră în jocul acesta şi, chiar dacă Don Quijote se stinge, ea şi Pancho continuă să existe, alături de personajul fantastic care i-a învăţat să „atingă steaua din depărtări“, „intangibila stea“. Aşa că, la final, personajele devin libere şi cântă despre visul imposibil şi despre curajul de a vedea lumea aşa cum ar trebui să fie. „Puşcăria dispare, urâtul se rupe, acea faţă urâtă a lumii dispare. Lumea lui Cervantes rămâne în toată splendoarea ei“, după cum menţiona regizorul Cezar Ghioca. Un personaj fantastic, pus în scenă de Tudor Gheorghe, o Dulcineea care încântă, actori de excepţie ai Teatrului Naţional, fac din „Omul din La Mancha“ un muzical deosebit, o piesă care te face ca, după ce cortina şi aplauzele s-au scurs, să-ţi doreşti să ai puterea de a visa şi de a atinge „intangibila stea“.

Un alt spectacol foarte placut a fost „Vă place… jazzul?” cu CVARTETUL „GAUDEAMUS” BRAŞOV de la filarmonica Craiova . A fost un concert de aproximativ o ora si un sfert, foarte placut si antrenant, o adevarata lectie de muzica.

Cam astea snt activitatile culturale la care am luat parte in ultima perioada. Indata ce o sa mai am ceva interesant de povestit o sa revin.

O lume nebuna ,nebuna, nebuna

Iata cum au tradus oamenii astia !

Adunatii Copaceni - Gathered Tree People,
Afumati - Neversober,
Baicoi - Youball,
Buhusi - Boo,
Buzau - Really Fat Lip,
Calarasi - Silly-dressed Folks on Horses,
Ciorogarla - Nigger-River,
Constanta - The Steadiness,
Dor Marunt - Miniature Melancholy,
Husi - Shoo,
Navodari - Networkers,
Onesti - The Sincere,
Pitesti - Youdohide,
Satu-Mare - The Rather Roomy Rural Community,
Slatina - Slut Tina,
Slobozia - A Very Wrong Local Tradition,
Târgu Frumos - The Aesthetically Pleasing Bazaar,
Urlati - Gimme Some Noise,
Voluntari - Town of Unpaid Assistants

Teonela e pe sistem :))

Hey oameni buni , ieri 20 martie 2009 ni s-a alaturat in blogosfera , colega si prietena mea cea mai buna Teo. Hai sa-i uram bun venit cu totii si la cat mai multe postari spectaculoase >:D<.
Luv ya buah si sa lasi comenturi ca te spanzur........